După-amiază însorită de toamnă…Trecând pe străzile uitate din Copou, tăcute și cu case vechi, printr-o fereastră deschisă am auzit acorduri de pian. Sentimentul care m-a cuprins atunci a fost ca o dulce sfâșiere, ca o voluptoasă tristețe, ca un tainic regret…
Timpul parcă trecea mai încet sau chiar deloc, iar clipa încerca să stea, să se întindă, să se prelungească. Sunetele pianului mă învăluiau într-o stare de reverie profundă. Simțeam cum mă înecam cu aburul unei fericiri amare. Îmi doream să merg mai departe, dar nu puteam… Începusem să devin melancolică, iar o ceață deasă de nostalgie s-a așezat peste sufletul meu amorțit, trezindu-l la realitatea sfâșietoare. Simțeam cum amintirile se zbăteau, cum încercau să evadeze din adâncurile sufletului meu. Alergau prin labirintele acoperite de cenușa iubirii tale, călăuzite de cântecul prăfuit de trecerea timpului, spărgându-mi durerea în mii de bucățele.
Amintindu-mi de tine iar mă trec fiorii, iar mă cuprinde amețeala, iar mă simt sleită de puteri…Te chem, îți vorbesc, te alung, te visez… Mă ascund departe, în noaptea din sufletul meu. Îți simt răsuflarea și fiecare bătaie de inimă, îți simt mâna ce îmi mângâie părul, buzele ce-mi pecetluiesc palmele. Stau în brațele tale seară de seară… Și totuși, tu nu ești aici. Încerc să pășesc, să mai fac un pas (măcar până mâine). Am obosit să te aștept, să mi te imaginez, să te strecori mereu în gândurile mele. Sunt încătușată de roua neagră a nostalgiei, iar sentimentele încep să curgă subțiri din sufletul meu rănit.
Încă simt fiorul cuvintelor născute în cea mai frumoasă toamnă din câte au existat vreodată, toamna când te-am întâlnit. Le așez în palme pentru ca mai apoi acestea să ia forma obrazului tău, iar amintirea lui să-mi arate drumul cel mai scurt către tine. Dar acordurile pianului scad, amuțesc. Mă despart de el, de tine, grăbesc pasul, mă duc mai departe. Dar orice aș face, amintirea ta continuă să mă bântuie…
Comentarii recente