Dragule,
În aceste 187 de zile de când nu mai ești acolo zi de zi (deși eu încă te mai văd) am reușit să-mi ridic propria închisoare. M-am închis acolo și ți-am dat ție cheia, deși nu era necesar pentru că se pare că am ajuns să fim propriii noștri gardieni. Acum aștept să-mi aduci cheia.
În tot acest timp am ținut tot felul de discursuri pentru a face păianjenii, de altfel singurii martori la propriul proces, să îmi dea sentința cea mai aspră.
Eu nu am omorât pe nimeni la viața mea, însă, în timpul detenției am ucis pe puțin doi martori. Am primit, astfel, titlul de predicator eșuat asupra slăbiciunilor mele…asupra ta.
M-au părăsit și martorii pentru o perioadă destul de lungă. Nu pot aproxima pentru că nu aveam cum să disting dacă era zi sau noapte: idioata de mine și-a construit o închisoare fără cale de ieșire. Am pipăit disperată de zeci de ori fiecare centimetru al zidului, în speranța că voi găsi o crăpătură de la o presupusă ușă pe care o încuiasem cu ceva timp în urmă. Fără rezultat, însă!
Cred că te întrebi cum au reușit păianjenii să iasă? Ei bine, probabil, i-am inventat eu. Erau rodul imaginației mele…
Am rămas singură cu pustiul și, obsedată de mine însămi, am făcut tot ce am putut pentru ca singurătatea mea să fie perfectă. M-am imaginat un set de exact 163 de foi și un stilou și am început să scriu asta. Nu știu ce se va întâmpla cu ele. Poate până vii, o să mă plictisesc și o să le dau dispărute. Atunci o să găsești la picioarele mele, în pământul negru și umed, o grămadă de litere de pe paginile care, probabil, nu au existat niciodată. Dacă o să vrei să le iei acasă va trebui să mă rogi frumos să îți dau voie, că doar e imaginația mea!
Până atunci, însă, a trebuit să îmi imaginez o călimară cu cerneală pentru că am rămas fără. De ce nu mi-am imaginat alt stilou? Pentru că cel „trecut” era de la fratele meu și cred că ăsta este un motiv cât se poate de bun.
Am scris alandala o perioadă de timp, până mi-am dat seama ce lipsea, așa că mi-am imaginat o lampă pe care am aprins-o cu chibrituri la fel de imaginare. Și am tot scris. Câteodată mi se făcea frig pentru că lampa nu scuipa decât bălți de lumină, nu și de căldură. Dar nu am făcut nimic în legătură cu asta. Câteodată mi se făcea frică, pentru că nici nu îmi trăiam viața, nici nu o înțelegeam. Cu asta trebuia să mă descurc…orice mi-aș fi imaginat, nu era de nici un folos. Frica mă urmărea ca propria-mi umbră pe care…a-propos: nu am văzut-o de mult. Lampa, fiind inventată, nu are caracteristicile uneia reale, deci nu desenează niciun fel de umbră.
Dragule, se pare că….te-am născocit ca să am ce aștepta…și, totuși, încă te aștept!Am avut momente în care îmi pierdeam mințile imaginându-mă unul din vechii martori. Și așa am început să țes o pânză uriașă, din care mi-am făcut o rochiță turcoaz, simplă. Am îmbrăcat-o și mi-am reluat așteptarea. Acum am început să înțeleg unde am greșit…
Comentarii recente