Bădie Mihai,
Nu este clipă, nu este ceas să nu tânjesc mereu după același vis. Oriunde aș fi, simt că pășesc după urmele tale, simt că urmez un drum parcă scris dinainte. Mă văd mereu cutreierând pădurile, scăldându-mă în apa cristalină a izvoarelor și așezându-mă pe malul apei, ușor, ținându-mi capul pe braț, pentru a asculta șopotul apei. Te simt mereu în preajma mea…
Priveam în sus ca și cum freamătul lin al teiului l-ai fi provocat matale, bădie, scuturând ușor ramura înflorită. Mă așteptam să-ți apară chipul îngeresc dintre miile de flori ce se răsuceau ușor spre mine. Te caut în tot ceea ce reprezintă frumosul, te caut în oglinda izvorului, te caut în văpaia Lunii, în sclipirea Luceafărului, în sunetul buciumului.
Imaginea tremurândă a chipului bucălat, o simt că trăiește și în frunza codrului, în sommnul păsărelelor, în freamătul brazilor. În tot ceea ce simte româneșe bate inima ta… Bate nebunește, iubind cu ardoare, strigă de dor, cântă cu zarea, se contopește cu tot ceea ce trăiește.
Bădie Mihai, razele tale țâșnesc ca sulițele până în zarea îndepărtată. Străbat zările în lung și-n lat și învață pe oricine să privească, să simtă și să dorească totul atât timp cât suntem oameni.
Comentarii recente