Într-o altă lumină, aceeaşi, veşnică lumină…

Lumina e cea care ne dezvăluie lumea din momentul naşterii până în cel al nefiinţei. În intensitatea ei ne trăim viaţa. Urmând-o, ne dăm seama ce e întunericul. Atingând-o simţim căldura. Ea capătă nuanţele ce i le dăm noi. O parte din noi e albă, cealaltă e neagră, iar trecerea de la una la alta e discernământul caracteristic nouă. Poţi vorbi de lumină şi să scrii un roman. Însă ea e atât de simplă… e  esenţială. De-i dimineaţa ploioasă sau de-i însorită, ea e tot acolo, te mângâie pe obraz şi te trezeşte. Uneori întârzie, alteori se-ascunde, dar mereu există. Din zori şi până-n seară ea te însoţeşte. Te adoarme şi fuge. Te lasă într-o tăcere nocturnă în timp ce ea se-nvârte şi se-nvârte… Mereu îţi oferă peisaje unice. Numai ea te face să stai pe faleză şi să priveşti cerul atunci când briza rece te-ncolţeşte. Îţi fură un zâmbet când eşti pe-un vârf de munte şi zăpada se-ncălzeşte. Ea te uimeşte chiar şi atunci când închizi umbrela. Oricum ai privi-o, ea e prietena ta de nădejde. Fără de ea degeaba am mai avea cristale, smaralde, rubine. Nu ar avea cine să le pună frumuseţea în valoare. Lumina… o parte divină… poate şi din noi.