Puncte de suspensie pentru trup…

Nici măcar nu ştiu…

Ce să scriu.

Ieri  ploaia mă iubea nebuneşte. Mă săruta încet pe umeri, părea că nici n-o simt. Îmi căzuseră şi tocuri. Şi rochie. Şi păru-mi lovise spatele. Greu, plin cu sărutări ude, lăsându-mi urme de bici pe pielea-mi buburuze. Parcă apa curgea nu din cer, ci din tâmple.  Alerga încet pe cărări de trup şi niciodată nu atingea Pământul. Îmi plăcea bucata aceea de toamnă când ploaia era caldă şi vântul mai mult mă îmbrăca în loc să-mi arunce hainele cât colo. Însă acum, mă priveşte lacom, îmi sfâşie carnea ca să o clătească într-o apă murdară şi cu nişte buze mari extrage amintiri din suflet, lăsându-mi pielea zbârcită. Şi nu, nu de la apă şi frig. Le aduce ca să se învârtă în jurul unor planete lunecoase şi albe.  Doi ochi mari care sfărâmă frunze cu privirea. Nişte amintiri pe care mi le-aruncă în faţă doar ca să trec de furtună. Am tunat şi fulgerat de multe ori, însă de data asta lumina mi-a fost mai puternică şi glasul mai sfâşietor că oricând.            

Trăsesem cortina de pleoape  şi lumina îmi lovea acum faţa cu cea mai gingaşă atingere, mângâiere pentru suflet. Gura lui îmi zgâria încet umărul şi tremuram ca o rochie în bătaia vântului. O aripă de fluture sub o rafală de vânt prea mare. Îmi rămăsese o urmă de dinţi de la sufletul lui. Cu pleoapele coborâte şi cu sângele-mi năvălind în obraji, cu  mâinile mele fără mâinile lui mă gândeam la cum o să-i fie îmbrăţişarea după încă un veac. Şi poate după atâtea rânduri nici nu înţelegi ce spun. Uneori nici eu. De aceea am să mă fac cândva chirurg pentru bucăţi de cuvinte. Le spintec în litere şi ca să văd cum într-adevăr curge sânge storc în măduva lor zeamă de cireşe negre. Le cos apoi cu aţă roşie, şirag pentru gâtul tău. Constat, de altfel, că nu am făcut de mult cafea. Cafea pentru doi. Să fiarbă într-atât încât să iasă buluc din ibric şi să mânjească aragazul. Să nu mă supăr şi să încep să desenez cu o scobitoare în zatul de pe smalţul alb. Să iau apoi restul de cafea, să l pun într-o cană fără toartă şi să mi se pară cea mai bună cafea.  Aceeaşi părere de fiecare dată când avansez la capitolul “vis”. Mă pitesc după uşă şi stau parcă fără suflare de parcă cineva mi-ar simţi prezenţa. Poate doar minunea aceea de copac din faţa mea, nervos peste măsură, cu gesturi necugetate din crengi şi o învălmăşeală de haine uscate date jos în graba vântului. Mă răfuiesc cu un cuier plin de haine, iau o cămaşă lungă şi albă peste trupu-mi singur şi derulez desculţ o casetă de sfârşit de toamnă. Îmi sparg călcâiele în cioburi de apă şi mă opresc  abia la capătul aleii. Îmi presor trupul pe pământ atât cât să ştiu că nimic din mine nu mai depune efort. Însă dacă-mi zvâcneşte sufletul de trei ori să ştii că-s puncte de suspensie pentru trup. Involuntar.  Şi stând aşa cu ochii la cer am să mă uit la un film. Un film în care săptămâni întregi tu aştepţi să mă muşti din nou de umăr. Iubire pentru fata cu păr creţ.