Gânduri pentru mai târziu…

Există în viaţa unui om lucruri despre care e greu de vorbit. Şi asta nu pentru că nu ar fi nimic de spus despre ele, ci pentru că uneori cuvintele sunt limitate. (Deja prevăd câteva comentarii acide pe seama tonului care unora vă va părea patetic… dar, zâmbetul faţă de naivitatea revoltei cuiva care nu ştie prea multe despre ceea ce comentează, împiedică ironia-mi să-şi facă treaba). Revenind la cuvinte… sensurile lor, oricât de multe ar fi, nu reuşesc să cuprindă niciodată totul. Poate că din cauza asta unii dintre noi aleg să vorbească puţin şi să comunice altfel. Eu nu am însă această virtute… Scriu mult (unii ştiu probabil asta), vorbesc şi mai mult (asta o ştie cu siguranţă toată lumea care mă cunoaşte), dar din (ne)fericire simt întotdeauna dublu, aşa că oricum niciodată nu îmi ajung cuvintele… Chiar şi acum, de undeva de departe, încerc să verbalizez sentimente faţă de ceva ce a devenit de doi ani încoace parte din viaţa mea – “Joc secund”. Nu prea îmi iese… şi nu pentru că aici e foarte dimineaţă şi nici pentru că nu ştiu ce să spun acum, la ceas aniversar, despre ceva care se numără printre puţinele lucruri care contează, pentru mine… Ci pentru că, gândindu-mă zilele acestea la ce voi scrie azi, mi-au venit în minte multe clipe, multe imagini şi cuvinte din ceea ce deja este trecut. Toate se amestecă într-un mod atât de natural cu prezentul, iar peste ele, planuri de viitor, pe care ni le facem la fiecare întâlnire pe care o avem. “Joc secund” – trecut, prezent şi viitor, cum a spus cândva, cineva… Nu voi vorbi însă despre asta, pentru că despre unele lucruri nu e nevoie să scrii. Ele vorbesc de la sine.

Să înşirui aici câte premii a obţinut “Joc secund” în aceşti doi ani? Va fi interpretat ca o lipsă de modestie… Să evoc clipele petrecute de mare parte dintre redactori în cele două tabere (Arieşeni şi Păltiniş)? Probabil că va stârni comentarii maliţioase… Să scriu despre felul în care alerg în fiecare marţi în pauza mare spre cancelaria mică, sperând că nu voi întârzia din nou la întâlnire? Da, poate că despre asta aş putea să scriu, pentru că nu v-am spus niciodată ce sentiment am de fiecare dată când deschid marţea uşa aceea, dincolo de care ştiu că mă aşteaptă câteva perechi de ochi în care văd de fiecare dată acel ceva, pe care poate nu l-aş fi văzut dacă revista nu ar fi existat. Uneori (şi în săptămânile din urmă din ce în ce mai des) mă gândesc că la anul, mulţi dintre voi vor pleca pe drumuri pe care au început să le urmeze încă din anii de liceu. Îmi place să cred că prezenţa voastră în redacţia revistei a contribuit cumva la alegerea acestor drumuri. Mă apucă de fiecare dată nostalgia profesorului care îşi vede elevii, copiii, transformându-se în oameni mari. Citeam zilele trecute articolul Georgianei despre dor… Şi mă gândeam că, fără să vreau, trăiesc mereu un paradox, ca profesor – acela de a fi fericită pentru că văd maturizându-se nişte oameni cărora ştiu că le-am dat aripi sau măcar le-am supravegheat uneori lecţiile de zbor şi de a fi tristă, cumplit de tristă ştiind că abia când încep să îi cunosc mai bine îşi iau zborul spre alte zări. Mă bucur şi mă întristez, fără să pot spune în cuvinte ce simt cu adevărat. Rămâne mereu însă gândul că, undeva, în colţuri de suflete vor supravieţui mereu amintiri.

…şi derulez pagina înapoi, fără a reciti, pentru că nu îmi place niciodată să-mi recitesc gândurile (nu degeaba le-am numit gânduri pentru mai târziu), şi îmi dau seama că am scris aproape o pagină şi nu cred că am spus mare lucru… Dar, pentru că este un moment aniversar, şi pentru că de prea puţine ori apuc să vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi pentru mine, poate că singurele cuvinte pe care le pot scrie de aici, de departe, cu un nod în gât, pe care ştiţi că îl am de fiecare dată când se întâmplă astfel de momente, sunt mulţumiri… altele decât cele pe care le fac de obicei, în cadru oficial. Aşadar, mulţumesc Georgiana pentru că nu ne-ai uitat; mulţumesc domnule Losoncy pentru că mi-aţi transformat un vis copilăresc în realitate, dând viaţă virtuală revistei; mulţumesc Ionuţ pentru că mă întrebi în fiecare zi ce articol punem mâine şi mă trimiţi la culcare atunci când stau târziu ca să punem articole pe site; mulţumesc Răzvan pentru că te-ai încăpăţânat să batem recordul la vizitatori şi pentru că ai vrut neapărat să edităm revista tipărită; mulţumesc Ioana pentru că dai aripi fluturilor; mulţumesc Iulia pentru că îmi dai posibilitatea să cunosc o viitoare scriitoare înainte de a se afirma; mulţumesc Elena pentru că îmi arăţi că sensibilitatea poate coexista cu raţiunea pură în aceeaşi fiinţă; mulţumesc Bianca pentru că îmi aminteşti cât de plăcut e să citeşti o carte fără creion în mână; mulţumesc Petrică pentru că mă faci să oftez de melancolie atunci când îţi citesc poeziile; mulţumesc Vlad, Claudiu, Narcis pentru că îmi daţi posibilitatea să îmi exercit de fiecare dată capacitatea de a motiva pe cineva, bătându-vă la cap să scrieţi mai des; mulţumesc Vlăduţ pentru că (în ciuda comentariilor mele sau poate tocmai din cauza lor…) ai ştiut să scrii la momentul potrivit pentru a mă motiva; mulţumesc Maricica pentru că nu ai spus niciodată “Nu!” atunci când te-am rugat să modifici vreo poză, mulţumesc Cosmin pentru că, deşi scrii rar, prezenţa ta insuflă mereu optimism; mulţumesc Mădălina pentru că din articolele tale mi-am îmbogăţit cultura generală; mulţumesc Mădălina (cealaltă) pentru că îmi aminteşti mereu care sunt aniversările şi că suntem o echipă; mulţumesc Mădălina (a treia, dar nu cea din urmă) pentru că nu ai renunţat şi pentru ultimul articol pe care l-ai scris; mulţumesc Paul că scrii articole care îmi închid gura pentru că sunt despre lucruri pe care nu le cunosc deloc şi, prin urmare, nu pot comenta despre ele; mulţumesc Ana-Maria pentru că mi-ai arătat ce înseamnă perseverenţa; mulţumesc Dana pentru că mi-ai demonstrat ce înseamnă să fii calm şi să depăşeşti momentele dificile cu înţelepciune; mulţumesc Sandra pentru că de la tine am învăţat ce înseamnă discreţia şi pentru că nu te superi când uit să mă uit la timp peste ce îmi trimiţi; mulţumesc tuturor redactorilor care v-aţi alăturat anul acesta (Andreea, Radu, Marta, Daniel, Răzvan, Claudiu, Claudia, Sebi, Georgiana, Andreea, Mădălina, Ioana, Georgiana, Adelina, Andra) pentru că veţi face ca revista să existe mai departe… Şi dacă o fac astfel, nu este pentru că vă apreciez mai puţin decât pe cei vechi, ci pentru că, poate, încă mai am nevoie de timp ca să vă descopăr pe fiecare… Timp, mereu timp… Trecut, prezent şi viitor… Şi poate că, de fapt, ar fi fost mult mai simplu să cuprind totul într-o singură frază…

Mulţumesc “Joc secund”… pentru că exişti!