Reflexie

Un trup gol şi o cămaşă de culoarea unei coji de portocală. Îi acoperă parte din coapse, îi dezvăluie două treimi din umăr şi se ridică la fiecare boare de vânt care se strecoară pe uşă de fiecare dată când vreo închipuire de-a ei o deschide. E prinsă în pioneze şi stă zile întregi neclintită într-un fotoliu. În loc de cuburi de zahăr îşi pun în cafea melodii cu acelaşi ritm ca al unui tardigrad. Le lasă să-i desprindă părul, să i-l aşeze încet după ureche şi să-i dea timp să poată ţine lângă ea ce vrea, atât cât vrea..

Ea, femeia cu păr bulbucat şi ochi mari îşi lăsase mâna aspră de frig să-i cadă pe lângă suportul din piele, la câteva suflări distanţă de foc. Ea nu fumează. Doar trage din ţigara subțire ca să nu se stingă. Îşi alintă apoi buzele-i cărnoase cu un amestec de struguri, migdale şi pepene galben ca şi cum şi le-ar strivi sub o incantaţie numai de ea ştiută. Îşi mânjeşte obrazul, îşi înroşeşte şi gâtul în disperarea mişcărilor ei, iar melodia ajunge la cea mai înaltă notă. Îşi atârnă privirea de candelabrul din cameră şi dă tavanului culori neştiute. De la oranj, roşu şi altele de-ale focului la gri, negru şi orice-ar putea simula nemişcare. Până la urmă gri sugerează vid, iar negru şi alb, trupuri transpuse în nonculori ca să dea naştere derutei.

Iubeşte tăcerea. Să-i înfunde timpanul şi să o lase în mijlocul camerei pe podeaua rece, degetele-i dând naştere unui sunet de chitară dezacordată. Să-şi lege părul cu corzile ei şi să-şi sărute podul palmei. Auto-mutilare pentru suflet.

Iubeşte cuvintele. Să-i ridice coşul pieptului ca şi când i-ar smulge greutăţi neînchipuite. Îl scutură de dor ca pe o carte de praf şi îl adună în braţe ca şi când nu l-ar fi văzut de secole. De data asta el îi sărută podul palmei şi rămâne cu mâna ei pe fruntea lui; viabil şi mai puţin dureros decât o sfărmare de buze. Dar, ca de fiecare dată, ajunge să-şi zgârie picioarele în neputință. Care cămaşă şi care culoare de portocale? O smochină violet îi învăluie ființa, iar ea îşi cuprinde mijlocul ca şi cum mâinile i-ar fi radical predispuse unui fus orar ca al ţinutului alb: jumătate de an scăldată-n propria-i îmbrăţişare, iar cealaltă jumătate destinată unui 2 în 1 – salon de reanimare pentru cei în comă de dor.

Acasă. parfum. el. urs. tot noi. Mi-a fost dor de Copou…