Octombrie… Soarele palid, parcă lipsit de puteri , mă mângâie cu razele sale încurajatoare, iar bătrânul copac îmi zâmbește cu freamătul bănuţilor zdrenţuiţi în nuanţe palide de verde-arămiu. Vântul îndrăzneţ scutură frunzele ruginii, iar ele se aștern, obosite și grăbite pe aleile grădinii cu crizanteme. Cad într-un joc frenetic, salutându-mă.
O mare de culori aprinse și parfumuri tomnatice mă înconjoară. Surorile mele, crizantemele, niște bulgări mari de zăpadă, mingi sângerii străbătute de fire aurii, globuri de catifea ruginii, fideluțe mov, albe sau roz-stins, au apărut deodată ca o explozie de culori, forme, sentimente și petale ce cuprind întreaga grădină. Și mereu sufletul mi se încălzește atunci când oamenii vin să viziteze grădina și își îmbogățesc privirea cu frumusețea mea.
O răcoare nefirească domnește. Lângă mine se odihnesc băncile… O fată visătoare stă pe banca din fața mea și așteaptă. Oare ce? Din depărtare se vede un tânăr alergând spre ea. Nu a spus nimic. Doar a îmbrățișat-o și i-a dăruit o crizantemă. Acea crizantemă eram eu… Nu știu ce să fac, să mă întristez sau să mă bucur? Vântul șuiera în răstimpuri… Oricum trebuia să plec în lunga călătorie…
Comentarii recente