(recenzie la volumul Frumoasele străine, de Mircea Cărtărescu, editura Humanitas, București 2010)
Deși poate părea o afirmație riscantă, nu am citit altceva scris de Mircea Cărtărescu înainte de a-mi cădea în mână volumul Frumoasele străine, al cărui titlu m-a dus cu gândul la cu totul altceva decât avea să înțeleg mai târziu, în timpul lecturii. Nu știu dacă e o alegere prea bună să îl descoperi pe Cărtărescu prin acest volum, însă pe mine stilul lui m-a cucerit de la prima pagină. Mi-a amintit oarecum de Hasek, autorul Bravului soldat Svejk. Cartea cuprinde trei nuvele, Antrax, Frumoasele străine (sau Cum am fost un autor de duzină) şi Bacoviană, fiecare reprezentând o aşa-zisă filă de jurnal, texte la limita autobiograficului, inspirate din întâmplări reale remodelate, după cum recunoaşte însuşi autorul.
Antrax este prima povestire, în care principalul vinovat de toate pare a fi o scrisoare din Danemarca, semnată de un necunoscut, pe care personajul o primeşte într-o zi urâtă de iarnă. Personajul, care poartă numele autorului, suspectează că în scrisoare ar putea fi Antrax, îtâmplarea petrecându-se pe fundalul unei epoci în care a existat o adevărată obsesie a Antraxului. Plicul este aruncat la coș, însă după un sfat de familie, cuplul decide să recupereze plicul și să-l ducă la poliție. Aici Mircea și Ioana sunt puși în fața unui sistem absurd, în care nimănui nu îi pasă de nimeni și în care singurul lucru care contează este îndeplinirea indiferentă a unor formalități. În secţia de poliţie se rezolvă orice, în afară de problema principală. Peste tot pare să domnească o lume a absurdului: poliţişti leneşi la recepţie, maiorul Ghilduş e cu capul în nori, locotenentul Văcărescu se plânge de soţie etc. Tot procesul de analiză a problemei legate de antrax se reduce la neglijenţa cu care este desfăcut plicul și la o declaraţie dictată de locotenent, exprimată în limbajul de lemn specific şi la un termen nespecificat de rezolvare a cazului. Lipsa de profesionalism a poliţiştilor duce la articole compromiţătoare în presă, din vina cărora familia Cărtărescu are de suferit. În cele din urmă plicul se dovedește a fi un mail art, trimis de un artist necunoscut care are talentul de a crea cu ajutorul ADN-ului omenesc, într-o formă cel puţin avantgardistă. Necunoscutul se prezintă prin mesajul „I’m the best / Fuck the rest!”, ceea ce demonstrează spiritul rebel şi neînţeles al unui artist. Acesta cere o sumă pentru operele sale şi le trimite drept răspuns un portret al scriitorului impregnat cu ADN.
Frumoasele străine, titlu care m-a intrigat cel mai mult, redă o experienţă inedită a scriitorului în Franţa, unde acesta şi încă alţi unsprezece scriitori (de duzină) îşi petrec trei săptămâni într-un turneu organizat de francezi. „Les Belles Etrangères” este denumirea programului prin intermediul căruia în fiecare an este aleasă o ţară din care sunt invitaţi 12 reprezentanţi ai lumii literare contemporane.
Intinerarul pe care-l parcurge autorul în compania colegilor de breaslă se adevereşte a fi unul foarte complicat şi obositor, plin de evenimente. Pasginile sunt de o savoare extraordinară, autorul creionând portrete ale unor nume mai mult sau mai puțin cunoscute cum ar fi Ștefan Agopian, Letiţia Ilea, Ion Mureşan, Gabriela Adameşteanu, Marta Petreu, Dan Lungu şi alţii. Nuvela îmbină itinerariul francez cu întâmplările din viața naratorului, elementul comun fiind sarcasmul față de atitudinea străinilor. La fiecare apar obstacole precum limba, imaginea românilor în Europa şi cultura populaţiei băştinaşe.
Frumoasele străine este structurată pe două planuri paralele: în primul autorul descrie intinerarul său prin Franţa, iar în celălalt prezintă, ca într-o paranteză detaliată, unele întâmplări din viaţa lui în calitate de român în alte ţări, întâmpinarea de către puşcăriaşii de la Castel Goffredo în Italia, viaţa sa din Viena şi „războiul” cu proprietara casei ce oprea căldura pe timpul nopții iarna, traducerea oribilă în franceză a Visului, făcută de o traducătoare din Lyon. În toate aceste întâmplări autorul evocă amintiri detaliate, presărate cu ironie şi sarcasm din care răzbate amărăciunea scriitorului care a avut nenorocul să se nască într-o cultură pe care alții o consideră minoră.
Toată călătoria lui Cărtărescu este un lung șir de impresii despre Franţa şi despre oamenii din jur, despre părerea pe care străinii o au față de români indusă de comportamentul unor nulităţi. România apare în ochii occidentalilor drept o ţară sălbatică, lipsită de cultură, de educaţie. Totuşi, scriitorul nu omite şi greşelile pe care le fac românii în străinătate, prezentarea lor în faţa europenilor în cea mai proastă lumină producându-se adesea din propria ignoranţă. Însuşi comportamentul şi modul de integrare a românilor în lumea occidentală lasă de dorit (merită menţionat legionarul din Castelnodary, care nu cunoaştea mai mult de 300 de cuvinte în română şi în franceză). Frumoasele străine este un text care îți lasă un gust amar, prin realismul cu care surprinde viziunea occidentalilor asupra noastră.
A treia povestire, de departe cea mai grotescă, este Bacoviană, text ce redă o experienţă cât se poate de neplăcută. Autorul descrie o vizită din tinereţe în Bacău, unde fusese invitat de un coleg de la Cenaclul de Luni. Această vizită este un adevărat coșmar, începând cu trenul mizerabil, gara groaznică şi ţărănimea „cultă”, reprezentată de câţiva autori locali înapoiaţi şi aproape troglodiţi, simbolizând portretul tipic al omului degradat.
Chinurile personajului încep de la gară, unde Ciubotaru îl face să aştepte mult, după care îl duce într-un bar jegos, acesta fiind cinstit trei ore la rând cu băutură, iar spre seară „târât” la casa de cultură al oraşului. Aici este întâmpinat de un public puţin şi nepăsător, scriitorii locali ţin discursuri până târziu, apoi naratorul este luat într-o maşină distrusă şi dus toată noaptea prin locuri sinistre, ajungând într-un târziu, flămând şi nenorocit la o anumită Lili. Cultura scriitorilor băcăuani se rezumă la plăcerea de a bârfi aiurea mari scriitori, ceea ce-l dezgustă pe narator. Până la urmă, scriitorul, în compania gazdelor, ajunge într-un conac din Tescani, unde găseşte în sfârşit odihnă. Noaptea îi apare un vis-halucinaţie cu Maruca, pictată în tabloul din bucătărie şi iubita altor câţiva autori ce poposesc aici. Întoarcerea la București este acompaniată de gustul amar pe care i-l lasă succesul avut în provincie.
Toate cele trei nuvele prezintă amintiri neplăcute, groteşti, impresii construite sub semnul călătoriei ce au în comun sarcasmul și gustul amar pe care îl provoacă neînțelegerea de către ceilalți.
Stilul lui Cărtărescu captivează, creează senzația de autenticitate, într-un mod specific postmodernismului, promiţând cu fiecare nouă pagină o lectură plăcută. Frumoasele străine e o carte în care cititorul se poate regăsi cu ușurință, în ipostaza boemă a omului pentru care lumea este un imens circ.
Comentarii recente