Soartă

De ce sunt trist și amorțit când chiar și luna
Din sidefia pelerină ce țărmul său de sus o înconjoară
Îmi luminează calea prin a frunzelor cunună
Ce-mi stau în față hipnotizându-mă cu-a lor otravă
Ce merită sorbită?

De ce nu văd străluciul fin al ierbii
Ce ca-n oglindă se îmbată din duhul cald din cer?
De ce sunt rob în văgăuna unui vis tenebru
Din al cărui hău, să scap eu nu mai sper?

Plesnesc  talazuri al meu trup
Când eu aprins de stâncă înghețată sunt legat
Din carnea mea, din reverii-lupii se înfrupt’
În somn letargic strivit mi-e sufletul înaripat.

 De ce mi-i văzul neatins de negrul meu abis
Și parcă o tortură se prezintă-n tandrele imagini
Ce inima cândva îmi legănau în Paradis
Și vii sunt parcă-n groapa cea fără de margini?

 E  soarta ce îmi spune că lanțu-mi este erodat
În casa ei hidoasă ea măsoară fierul cu privirea-i  cruntă
În care spiritul divin, curat, nevinovat
Sortit e spre pierire, în ultimul inel eu sunt…