Deschid ochii şi văd doar negru.
***
Astăzi am realizat că sunt o floare a soarelui. Nu sunt bălaie şi nu am ochi de smoală. Mă ghidez după soare, îl urmez de fiecare dată, îl iubesc, mă uit doar la el, dar astăzi… astăzi m-am trezit într-o cameră îmtunecată. Nu văd nimic, dar ştiu că aici e locul căruia îi aparţin şi de care-mi este frică cel mai mult.
De când mă ţin minte, sunt blocată într-o casă. Într-o casă imensă, care seamănă mai mult a puşcărie: gratii, lumânări de seu, pietre umede din zid, picături de apă din tavan care picură, spărgând liniştea; geamuri închise, obloane trase, frig, frig şi iar frig… iar eu merg pe un coridor lung, strâmt, cu tavanul scund. Mi-e frică.
Am crescut în această casă. Am crescut mergând pe acest coridor, lung cât o eternitate. Câteodată coridorul se termină într-un fel de salon, de unde încep altele, nenumăratele coridoare ale căror prizonieră sunt. Rareori, dar se mai întâmplă, ajung dintr-un coridor într-o cameră întunecată. Aici mă opresc, pentru că mi-e frică de spaţiile strâmte. Găsesc în această încăpere o alinare.
Odată, am intrat într-o încăpere luminată de o lumânare. Era o lumânare de seu. Stătea în faţa unei oglinzi imense, vechi şi crăpate. În colţul din dreapta un păianjen îşi ţesea lăcaşul. Cred că e prima dată când am văzut o fiinţă la lumină. Tot atunci a fost prima dată când mi-am văzut chipul.
Nu ştiu ce sunt, nu ştiu dacă sunt vie sau nu. Nu ştiu dacă sunt urâtă sau frumoasă, nu ştiu dacă sunt tânără sau bătrână; nu ştiu dacă trăiesc sau am murit deja; nu ştiu dacă simt sau doar cred că simt; nu ştiu dacă am suflet sau doar febră în piept; nu ştiu dacă-mi curge sânge în vene sau doar praf de gheaţă…
M-au speriat ochii mei. Sunt enormi, iar în contrast cu pielea albă, vineţie, şi părul lung, bucălat, de un roşu spălăcit m-au făcut să tresar. Am genele extrem de lungi, sprâncenele arcuite, nasul drept, cu o nuanţă de roz. Cred că e de la frig, sau poate de la faptul că îmi curge sângele prin vene; poate.
M-a speriat fiinţa pe care am văzut-o. Am fugit, alunecând pe podeaua rece, plină de scoici fărâmiţate ce mi-au zgâriat tălpile, genunchii şi palmele când am încercat demult, pentru prima dată, să păşesc. Am uitat să iau lumânarea cu mine, dar cred că m-ar fi speriat şi mai mult să o ţin în palme. Am preferat să continui să rătăcesc prin labirintul meu ce mă va duce, cel mai probabil, spre moarte.
Într-o noapte am avut un vis. Am visat o zi însorită, un cer albastru, un vând ce adia uşor, un lan de linişte în faţa mea, un aer uscat şi un orizont ce se contopea cu soarele. Cred că erau florile, florile a căror nume port. Îşi ridicau capetele blonde spre cer şi-l priveau fix cu ochii lor de smoală. Tăceau, iar în tăcerea lor se răsfrângea toată dragostea pe care acestea o dăruiau soarelui. Am simţit prezenţa cuiva în spatele meu, dar nu puteam să mă mişc. A fost prima şi ultima voce pe care am auzit-o vreodată, dar mi-a vorbit.
-Ştii cine eşti? Ştii ce vrei? Ştii de ce eşti închisă în casa cu labirinturi? Ştii de ce ţi-e frică? Ştii de ce păianjenii îşi ţes pânza pe oglindă? Ştii de ce nu găseşti lumina?
Vocea se apropie de urechea mea şi îmi şopti, mult mai încet decât prima dată:
– Eşti tânără, eşti frumoasă; ai un păr superb, ai ochii fiinţei ce se cere iubită; ai pielea palidă, de moartă, care cere un piept şi o pereche de braţe pentru a fi încălzită; eşti tânără, plină de viaţă şi numai bună de venerat; curaj! În casa ta există o cameră care te va duce spre lumină; aceea este camera ta, plină de soare, cer albastru şi vise; e camera ta, a florii de tinde spre soare… caut-o!
M-a înfiorat acest îndemn, am simţit gheaţa din inimă ce se răcea şi mai mult. M-am trezit.
***
Nu am ieşit niciodată din casă, nu am vorbit cu nimeni, nu am ştiut alte culori decât negrul de abanos, negrul cenuşiu şi negrul mortuar, dar visul mi le-a pictat pe celelalte, iar vocea îmi vorbea în continuare, îmi zicea aceleaşi cuvinte… De atunci am decis să caut camera. Bâjbâiam în continuare, prin întuneric, frig, apă picurând din tavan, camera care mă va elibera, camera în care mă aşteaptă soarele. Continui să cred că vocea nu a fost un miraj, continui să cred că voi putea desluşi albastrul, verdele, galbenul şi libertatea. Continui să cred că voi găsi mirajul, că voi descoperi după un perete o altă lume, una pe care am visat-o. Continui să cred vocea ce-mi spun că sunt frumoasă aşa cum sunt – de altfel, ce este frumuseţea?; continui să cred că numele meu este floare a soarelui.
***
Cred că văd ceva, o lumină de… lumânare de seu? Lumină palidă, abia vizibilă în ceaţa deasă din jurul meu. Iuţesc pasul, alunec şi cad, dar nu-mi pasă. Mă ridic şi continui să merg-alerg, respir din ce în ce mai greu şi până la urmă, dau de mânerul unei uşi, prin crăpătura căreia se iuţeşte lumina slabă. Apăs clanţa şi intru în cameră.
…Oglinda e la locul ei, prăfuită deja, plină de păianjeni şi pânzele acestora. Lumânarea de seu arde, dar e pe sfârşite. Mă apropii, tremurând, şi întind palma. În aceeaşi clipă, păianjenii îşi mută pânza ca pe o cortină, luând cu ei şi praful. Mai întâi apare o umbră de la lumânare, pe urmă…Un trup gol, zbârcit. Păr roşcat-cenuşiu, plin de fire albe, aruncat haotic pe umeri. Mâini pline de încreţituri, unghii vinete. O frunte tranşată, o faţă brăzdată. Ochii de un verde spălăcit. Sunt… eu?
Dar, când? Când am îmbătrânit atât de mult? Când am reuşit să mă transform? Când am visat? Oare a trecut atât de mult timp?
Arătarea din oglindă mă priveşte în continuare, fix şi necruţător. Din ochiul stâng i se prelinge o lacrimă, iar eu îmi simt obrazul arzând. E prima dată, după vis, când simt căldura. Ridic braţul ca să o ating; ea face la fel. Degetele îngheţate lent se apropie de suprafaţa netedă a oglinzii. Arătarea continuă să mă mimeze. Ating uşor, uşor de tot oglinda; în cameră devine frig, într-o clipă îmi îngheaţă picioarele, apare, din neant, un vânt nebun, stinge lumânarea de seu, iar himera mea se sparge, cu tot cu oglindă. Deschid ochii şi văd doar negru. Încerc să mă dezmeticesc, să mă obişnuiesc cu întunericul, crezând că ar trebui doar să mă adaptez într-o cameră întunecoasă. Sper să mă acomodez şi să pot desluşi obiectele din cameră, dar… a trecut o clipă, o oră, o eternitate, iar eu nu sunt în stare să simt, să văd ceva. Sunt într-un întuneric desăvârşit, unul în care …
…Sunt copila cerului şi a soarelui. Sunt copila floarei care se îndreaptă spre soare, răpită în vis şi ferecată într-o casă al întunericului nedesluşit. M-am născut în lumina palidă a lumânării de seu, mi-am visat dorinţa, am hoinărit o viaţă prin labirintul întunecat din inima mea şi… am murit.
Comentarii recente