Parisul este un oraş minunat care nu trebuie doar văzut ci şi înţeles şi mai ales simţit. Simţit cu inima, nu doar cu celelalte simţuri. Este tipologia de oraş în care cel mai bun mod de a face cunoştinţă cu el este să nu ai absolut nici un plan şi să te pierzi, la pas, în labirintul străzilor.
Să declari război mijloacelor de transport şi să te împaci cu mersul pe jos, ajutat de o hartă uriaşă şi un aparat foto –susţinut de carduri de date cu mulţi giga şi acumulatori neobosiţi. Să te laşi condus de sentimente şi să vezi frumuseţea oricărui lucru, cât de mic, cât de neînsemnat. Să nu ţii cont de timp, dar în acelaşi timp să observi diferenţele, subtile sau nu, între momentele zilei, între anotimpuri, între orele cu soare şi cele cu ploaie ori între diferitele străzi şi zone. Să încerci să te integrezi în peisaj şi să joci rolul pe care destinul ţi-l oferă. Să nu treci cu vederea niciun detaliu, de la aromele unice ale oraşului, la textura atmosferei, sunetele subtile, gustul mâncărurilor şi oamenii care animează acest oraş. Să fii propriul tău rege, să îţi permiţi să te culci târziu în noapte pentru a descoperi farmecele oraşului fără gândul că vei rata micul dejun inclus în preţul cazării, să te trezeşti fără o alarmă care să te agaseze şi să ieşi pe balcon şi să-ţi bei cafeaua aşa cum vrei tu, nu aşa cum poţi. Să mănânci când ai chef, nu la orele fixe impuse de dorinţa de a arăta bine, să te aşezi fără vreun motiv la cafeneaua pe care ieri, chiar dacă ai trecut de 2 ori pe acea stradă, nu ai reuşit să o observi şi să savurezi încă o cafea, poate cu altă aromă decât cea de dimineaţă, fără gândul că la noapte nu vei putea dormi.
Aşa aş vizita eu Parisul, aş ignora obiectivele turistice iconice a căror celebritate a făcut înconjurul lumii de mult. Doar aş merge, asş privi, aş mirosi, aş asculta, aş simţi…
Într-o zi cu siguranţă voi ajunge şi nu constrânsă că respectivul sau respectiva au fost acolo şi şi-au făcut multe fotografii la Turnul Eiffel, ci pentru că aşa simt. Îmi voi dori să merg acolo din curiozitate şi nu din curiozitatea de a merge unde au mers alţii ci pentru a trăi momente care altfel n-aş putea, momente care nu sunt trecute într-o agendă, încercuite, subliniate, gândite, programate şi presărate cu griji, crize de timp sau existenţiale, probleme şi multe altele. Simple momente de linişte, dar nu linişte auditivă, ci sufletească care consider că Parisul mi le-ar putea oferi cu uşurinţă.
Ce frumos… m-ai făcut să-mi amintesc de una dintre călătoriile mele la Paris, singura în care am stat mai mult și am făcut exact așa cum scrii tu… pe jos, fără agenda, fără planuri făcute minuțios… Sunt convinsă că o să-ți placă atunci când vei ajunge acolo. Parisul nu are cum să nu placă. Deși e extrem de aglomerat și sufocant, are ceva ce nu am mai întâlnit în altă parte, acel ceva care te face să vrei să revii…Uite c-am devenit deja melancolică. 🙂