Aromă de cafea

Pașii îmi sunt ghidaţi spre singurul loc în care lumea e a mea; cafeneaua aceea veche din colţ cu Smârdanul. Da, acea cafenea unde te-am întâlnit pe tine, visătorule. Mă aşez în fotoliul meu, spun al meu pentru că, probabil, deja-mi poartă parfumul; nu degeaba îl vizitez în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră. Mă aşez fericită şi-ncep să mă desfăşor. Scot stiloul preferat şi caietul din care câteva foi dau să zboare spre o lume mai bună, dar le prind şi le oblig să mă suporte. Sorb din cafeaua fierbinte tocmai adusă şi închid pentru câteva secunde ochii. Escapada îmi este întreruptă de o privire pătrunzătoare. Deschid ochii şi-l văd pe el. Acelaşi el din fiecare dimineaţă care stă la masa din dreapta, citindu-şi ziarul şi savurând, la fel ca mine, o cafea. Nu ştiu cum îl cheamă, nu ştiu cine e sau ce caută mereu acolo, dar ne zâmbim timid, ca-ntr-o formă de salut necunoscut. Rămân cu zâmbetul pe buze şi dau frâu liber imaginaţiei. Peniţa stiloului, uşor obosită de la atâtea lovituri de hârtie, îmi transpune gândurile. Cuvintele fug din minte direct pe foile îngălbenite şi uşor boţite. Pierd noţiunea timpului şi mă las învăluită de arta scrisului. Ridic privirea şi-l văd din nou. Probabil a trecut mult timp, dar privirea îi este aţintită tot spre mine. Încep să mă întreb dacă am vreo problemă, dacă îi displace ceva şi crede că aşa îmi poate face un ‘semn’ pentru a observa şi eu. Începe să mă deranjeze, îmi invadează puţina intimitate pe care o pot găsi doar aici. Uşor iritată, închid carneţelul, hotărâtă să plec. Încearcă să-mi scape şi se loveşte de podea, împrăştiindu-mi gândurile. Gentil, acel el se apropie încercând să mă ajute. Îi zâmbesc din nou, de această dată forţat, mulţumindu-i pentru ajutor, chit că practic el este motivul pentru care gândurile mi-au fost împrăştiate; eu n-aş pleca de la acea masă niciodată, e colţul meu de rai în care-mi pot picta lumea aşa cum o văd eu sau cum mi-aş dori să fie. Plec grăbită uitându-mă prin carneţel să nu-mi fi scăpat vreo foaie. Realizez că, de fapt, nu lipseşte nimic, ba dimpotrivă, o foaie, mai albă decât celelalte, mi-a apărut în carneţel. Ajungând pe Lipscani, desfac foiţa împăturită meticulos şi încep să citesc „… e o umbră cu un parfum incredibil. Mă aşteaptă mereu la aceeaşi masă, îmi zâmbeşte cald, salutându-mă şi se fereşte de privirea mea pătrunzătoare. Îi simt timiditatea cum invadează camera. Nu mă pot abţine să nu o privesc. O observ cum îi e teamă să mă privească, teamă să nu o fur. Părul lung de culoarea caramelului, ochii mari căprui, mişcările uşoare, mersul ei, parfumul dulce, neîndemânarea de care dă dovadă atunci când scapă câteva picături de cafea pe rochia crem care i se potriveşte perfect, parcă fiind croită pentru ea; toate acestea mă fac să uit ore în şir de mine şi să nu mă mai satur să o privesc… Oare… cine este acest suflet rătăcit?”