Ochii mi se deschid într-o nouă zi. Frigul durează deja de zece ani. Când ultimile stăvilare ale păcii se prăbuşiseră, iar ambiţiile crescute în ură şi ipocrizie îşi dădură în sfârşit frâu, n-a fost cruţată nici feciorelnica Siberie, nici luxurianta bogăţie a tropicelor. Totul e sub pâclă acum, eu îmi văd chipul nebărberit într-un ciob de sticlă reflectoare ce-l păstrez încă din perioada prenucleară şi mă întreb dacă în adăpostul 114 la locul erupţiei masive de la Borşa, mai există clanul Arax sau conflictele interioare dintre adepţii tatălui meu şi inginerul Niculescu au reuşit să distrugă tot ce mai putea fi păstrat intact şi necontaminat de plutoniu şi Iod… Orice speranţă a României de a se menţine la nivelul maxim admis de radiaţie (ceea ce de altfel s-a putut păstra doar la poli), s-a spulberat precum crivăţul iernii inhibă orice încercare a vreunui bipolar să atinga nirvana.
Am uitat gustul apei curate, al unei ape care să nu excite sensibilitatea acestui extrem de enervant dar necesar contor ce-l port întodeauna cu mine, de când fugisem de sub pământ. Ruşii ne-au zădărnicit toate încercările de a construi un canal de apă sub 800m adâncime, pe care au găsit-o cei de la „Neuro-apă” la vreo 5 km de Bucureşti, atacul fulger din aer ne-a distrus toate construcţiile şi mulţi muncitori n-au reuşit să se salveze. Şi totul pentru a se răzbuna pentru Basarabia, reunită cu ţara în ’18. Acum hoinăresc vagabond prin ceea ce se chemau cândva munţi. Sunt doar nişte pietre orfane acum. Carpaţii s-au transformat într-o raclă pentru cei ce se mai agaţă de o fărâmă de speranţă, adânc sub granit, stând ani întregi acolo, unii chiar având şi copii ce n-au văzut încă lumina soarelui – nişte stafii precum cele din oraşul minerilor lui Volkov. Mai nutresc nădejdea (precum nişte sectanţi) că mai e ceva divin în această lume, care va revitaliza iarăşi toată fauna, mai speră la un al doilea curcubeu. Şi că-şi vor revedea casele părăsite cu atâta panică şi disperare. Eu ştiu însă, că dacă ar privi măcar pentru un minut asupra suprafeţei pline de răni şi incinerată în jăratic nuclear, în această obscură tăcere cum nici în hel-ul scandinav nu există, cred că mormântul lor li s-ar părea grădină botanică. Acolo, în aceste lugubre rezervaţii, ei îşi pot vedea măcar copiii crescând, pot să mai guste dintr-o hrană nepericuloasă, să vadă filme pe DVD până la urmă… Aici nu exista nimic. Pentru rasa umană, porţile purgatoriului s-au închis iremediabil. Suntem damnaţi, iar încrederea în ziua de mâine poate sa existe doar în creierul unei persoane deosebit de artistice sau bolnavă de dedublare… Natura s-a răzbunat în câteva clipe pentru toate torturile la care am supus-o în ultimul veac. Lătratul nostru isteric şi infantil a fost strivit. Ah… ce frumos a fost odată… Calea pribegiei n-am ales-o eu. Am devenit desident în noua mea casă. Mi-a fost dat să aleg – ori moartea rapidă acolo în bunker ori o agonie disperată în această realitate apocaliptică unde mă aflu. Mi-a fost greu să-mi obişnuiesc văzul cu razele soarelui pe care-l şi uitasem. Intrasem în adăpost fiind copil şi acum la ieşire apărea un bărbat înalt, rigid, cu o frunte încreţită, ochi ficşi şi sticloşi, nişte buze crăpate din cauza aerului inhibat şi o pilozitate abundentă. O aparenţă barbară sau poate chiar alienată. Nu pot şti. Aerul din viscerele Terrei, nu e prea prielnic pentru creier. Poate din această cauză suntem atât de irascibili şi pretenţioşi. Natura umană e neschimbata – cinică şi animalică. Chiar mai agresivi devenisem aş zice. Când trebuia să salvăm măcar ciobul de viaţă ce ne-a mai rămas, aruncându-ne toate forţele pentru a resuscita viaţa dintre noi, văd cum aceste conflicte interioare despică chiar şi o societate ca acea a supravieţuitorilor, primordială, de parcă ne-am mânca din rădăcini. Pe dracu. De aceea şi sunt aici. Singur.
Lumea a devenit orfană. Panourile publicitare fâlfâe în atmosferă urbelor deformate, precum o flamură de piraţi, diferenţa e că, aceste patetice afişe, îmi readuc imagini din trecut – feţe vesele, bucurându-se de verdeaţă şi de soare, încercând un nou produs, care cândva făcea parte din rutina noastră, ne captiva partea encefalică ce răspunde pentru planuri… de viitor. Un viitor care nu mai există. Păşind pe drumurile care de parcă au fost aduse aici de vreun geniu nebun, printr-o maşină a timpului – crăpate şi acoperite cu praf dezintegrator, mă uit la ceea ce fusese cândva realitatea secolului al XXI-lea precum m-aş uita la un spectacol jovial, unde măscăricii îşi aruncă biluţele din mână-n mână (aşa cum ne-am jucat şi noi cu existenţa noastră, scăpând-o irecuperabil), afişând un zâmbet până la urechi. Această pantomimă a devenit un film de groază. Să mai vezi feţe zâmbitoare pe acest continent dement e ca și cum ai vedea ascuns un demon sub sânul unei fecioare posedate.
Nu ştiu ce voi mânca azi, nu ştiu dacă mai ajung să văd mâine. Sunt ca un pion ce a râmas aproape singur într-un endspiel. Printre dărâmături, nu poţi găsi nimic afară dacă încerci să vezi lumea din jur altfel… ca pe un muzeu. Adepţii bisericii vorbesc despre infern şi apocalipsă. Raţional vorbind, cam ăsta şi este sfârşitul lumii noastre. Îmi este ciudă pe reptilele din jurasic care au putut sta ceva mai mult pe această planetă, decât noi primatele – care ne consideram atotputernici
Până la urmă sunt gândurile unui supravieţuitor, care, parcă născându-se din nou şi văzând lumea prin prisma unor ochi încreţiţi dar totuşi puerili, încearcă să se agaţe de un strop de speranţă precum un prunc de sânul mamei sale când simte pericolul. În această tăcere care pare a fi eternă, nu prea sunt lucruri care să te preocupe în afara supravieţuirii care uneori pare că n-are nici un rost. Devii captivul propriilor gânduri şi raţionamente pe care nimeni nu ţi le combate, nu le afirmă şi nici nu ţi le discută. Încât încet dar sigur îţi ieşi din minţi. Nu ştiu dacă mâna această amorţită care tot chinuie griful creionului pentru a lăsa ceva în urm sa se încadrează în limitele normalităţii. Sunt pierdut şi nu va mai trăi nimeni ca sa spună… Oamenilor le-au plăcut experimentele. Jocul cu focul a reprezentat întotdeauna o atracţie irezistibilă, până când viciul a devenit fatal. Nu ştiu de e noiembrie sau e iarnă. Vremea rămâne tristă şi îngheţată. Timpul de aici parcă s-a oprit. Totuşi e frig. Îmi amorţesc mădularele. Vreau un soare şi un briz marin. Vreau să mă scufund în ocean şi să spăl de pe mine odată şi odată această mizerie radioactivă ce mă consumă obsedant. Cerul e atât de greu, e sur şi apăsător, atât de apăsător încât aproape îi poţi atinge plumbul. Ca o capcană ce se închide încet pentru omenire. Existența mea pare a fi o lamentaţie către zei, un strigăt de disperare pentru tot ce-a fost care nu se va mai reîntoarce. Iubirea dintre noi s-a spulberat. Empatia e doar o slovă ce era cândva la modă.
N-am cui să mă plâng afară de tine – filă mică de jurnal. Doar somnul a rămas o alinare mie. Aşa că voi dormi. Somn uşor, secol de nevoi şi ploi ce nu vor mai veni!
Comentarii recente